Am ajuns asadar, in secolul 21. Totul este grozav, avem avioane care se desplaseaza cu de 4 ori viteza sunetului, rachete care pot lovi tinte in miscare, la distante uriase, ce ne mai trebuie? Cateodata mai pornesc televizorul si din gresala nimeresc pe Discovery. Ma uit din plictiseala si vad uriase cladiri inteligente, masini care gonesc pe piste suspendate la mare viteza, arme care gandesc singure... Asa arata anul 2011. Lumea nu mai da atentie la chestii mici. S-or fii uitand ei la chestii de miliarde de dolari spunand, as vrea sa am si eu una din aia' dar ei vor sa conduca un F-16 cand habar nu mai au sa aiba grija de lucruri?
In prezent industria a crescut enorm, dar a coborat pe masura. In sensul ca, da, se produc astazi zilnic mii si mii de aparate foto, cand in trecut se produceau doar cu sutele, dar intre ele se observa de o mie de ori diferenta.
Luam cel mai ieftin aparat din prezent, si cel mai ieftin aparat din anii 70'. Un control al calitatii ar fii, care face mai multe poze fara intrerupere. Incepem cu "antichitatea". 1, 2, 3 pana la 40 cand se termina filmul. Luam aparatul din prezent acum. Pentru ce iti mai trebe o lampa cu magneziu, in loc de blit, burduf in loc de plastic si sa focalizezi singur. Pentru ce sa te chinui sa developezi niste negative, care vor mai trebui tratate cu alte substante care vor ajunge pe mana ta, in loc sa faci doar usoara miscare a bagatului USB-ului in mufa din calculator.
Dar concursul continua. Aparatu foto al prezentului il tachina pe batranul nostru.
-Nu ai nici o sansa mosule. Se pare ca nimeni nu te respecta. Cand o sa ajung la varsta ta, voi fii laudat.
-Sa speram ca vei ajunge pana la varsta mea.
-Hehe, eu sunt ca Messerschmit in timp ce tu esti un avion din panza.
Aparatul vechi nu mai apuca sa spuna replica, pentru ca laudarosul fu luat de pe masa.
Acum, e acum, gandeste el. Dar in camera se vazu doar un singur blit, dupa care aparatul isi dadu sufletul.
Acum, analiza. Dupa 40 de ani de fotografii, aparatul vechi inca poate sa faca lejer poze, chiar daca era cel mai ieftin. In prezent cel mai ieftin aparat este unul de unica folosinta! Pentru mine este scandalos! Nu neg, este mai accesibil, dar merita? Unde va ajunge viitorul? Asta este soarta noastra? Asa educam noi industria? Dam sansa sa fie facut ceva de unica folosinta, dar si in cazul asta se aplica proverbul: "Dai un deget si iti ia toata mana."
Poate va intrebati de ce mi se pare revoltator? Va spun eu de ce, in trecut nu se faceau sticle din plastic si nu exista atata poluare. Acum nu mai exista sticle de apa in ambalaj de sticla, si ne chinuim sa salvam ursii panda! Viitorul ne aduce o diversitate imensa de lucruri. Putem alege din mii si mii de articole, dar nu ne putem baza pe ele ca obiecte trainice. Trecutul insa era intradevar mai limitat la alegeri, dar ele te tine-au toata viata.
Sa nu se inteleaga ca eu sunt nostalgic dupa vremuri apuse (in care nici n-am trait) dar oare nu se poate sa facem lucrurile mai de calitate, in loc sa se strice dupa un timp satbilit anume. Si acum voi face referire la titlu.
In 2003 am vazut primul televizor LCD. M-am minunat de el si aproape ca l-am imbratisat. Era ceva absolut nou. Dar acum vezi unul in fiecare casa.
sâmbătă, 30 iulie 2011
sâmbătă, 9 iulie 2011
Cheia Pony Park
Sambata, 9 Iulie. Afara e canicula. Ma trezesc gandindu-ma ca astazi va trebui sa ma indop cu ciocolata si sa ma uit la Survivor fara sa fac altceva din cauza ca sufar in chinuri groaznice de plictiseala. Ohoho, si inca nu orice fel de plictiseala. Una care nu te lasa nici sa dormi, dar nici sa fi complet treaz. Chiar imi vine sa ma gandesc, daca nu cumva, aseara, mi-am facut ceai de musetel, nu de etnobotanice (mai stii ce pun aia acolo?).
In lenea in care ma aflu, fac un efort substantial si reusesc sa ma ridic din pat, remarcand ca sunt singurul care s-a trezit. Gura mi-e uscata. Ma uit jos, in coltul unde imi tin de obicei cana pentru apa si vad ceaiul meu de azi noapte. Parca nu imi vine sa il beau. Il las acolo cu o oarecare scarba ca a trebuit si sa ma trezesc, si sa merg in bucatarie intr-un interval asa scurt. Totusi las deoparte plapuma mea calduroasa si salteaua moale, si ma indrept spre parchetul rece din bucatarie. Cu ochi inca nu complet dezmortiti, reusesc sa vad tot felul de inimioare si sagetute pe o coala colorata de pe masa. Ma frec la ochi si este de fapt, calendarul lui sora-mea. Dar habar n-am de ce, era incercuita ziua de azi. Disting prin talmes-balmesul de rozochestii si o potcoava si un cal desenat care era mult mai mic de statura decat trebuia.
In sfarsit! Mi-a picat fisa! Astazi este ziua unde mergem la nu stiu ce parc din satul Cheia (pe langa Cheile-Turzii).
...o ora mai tarziu...
Am ajuns. De pe drum, primul lucru care il vezi este un cort de indian. "Abstract" ma gandesc eu. Ce ciudatenie poate fi. O expozitie despre cowboy? ramane de vazut. Intram si vad tot felul de suvenire de genul palarii, esarfe, saculete de piele decorate cu pene, chiar si costume de piele cu franjuri. Deja ma asteptam la ce se va putea vede. Tot felul de haine de indian si de cowboy, un stand unde sa se poata manca mici la preturi triple fata de cele normale, personalul imbracat in maieuri patate, burta pe afara, ochelari cu lentile aurii si nelipsitul lant de doua kilograme de aur. Deci in concluzie, asa zisa distractie romaneasca. Nu comentez. Intru inauntru. Dar surpriza, surpriza! Uite, pe langa cortul de indian, iti sare in ochi un bizon. Direct la el m-am dus, fara sa vad celelalte figurine de plastic. Firar! si el e tot din plastic. Deci am avut dreptate. Lei cheltuiti degeaba. Totusi, in supararea mea, vad un calut care paste. Ma uit mai atent, si sunt de fapt peste 20. Promitator. Pacat totusi de bizon. Ma plimb pe aleile cu pietris pe jos admirand cai. Stau, dar nu imi vine in minte cuvantul. Nu sunt cai. Sunt prea mici. Cum le spunea, cum le spunea, a, da! Ponei. Ponei de toate staturile si culorile. Cei mai dragalasi care mi se pareau mie (Si trebuie sa spun ca a durat foarte mult acest sondaj, din cauza ca toti sunt dulci) erau doi poneiasi gemeni, Tania si Winnetou. Acestia doi te fac pur si simplu sa zambesti. In transa in care ma aflu, admirandule dimensiunea aud un copil care tipa. Ma intorc, si vad o mutra atat de entuziasmata si fericita. Indreptandu-ma in directia aceea vad un altul, care aluneca cu picioarele in aer. O tiroliana desigur. Ei, inca imi pare rau de bizon.
Vreau sa ma indrept spre intrarea la tiroliana, dar ma razgandesc, cu gandul sa intreb pe doamna de la bar de unde se aude muzica country. Imi raspunde ca din spate. Multumesc politicos, si merg intr-acolo. Usile sunt deschise. Acolo era un decor, tipic pentru cautatori de aur din 1800 si o caruta de colonisti si multe altele, pe langa o sala de cinema micuta, in care scaunele sunt inlocuite cu baloti de fan. Ei, ar fi fost frumos cu bizonul, gandesc eu.
Ma intorc la bar ca sa imi iau un suc. Uite inca ceva, imi zic, pe langa trenuletul pentru copii, si tarcul cu oite si caprite unde se pot lasa copii sa se joace. Este un taur mecanic. Il intreb pe domnul responsabil daca se poate, si incalec pe el. Hilar! Acum gandesc: Cui ii pasa de bizonul ala, cand poti calarii unul!
Ziua a trecut repede, in distractia de acolo. La sfarsit, am aflat ca aceea locatie se numea Pony-Park-Cheia, de pe esarfele care le-am primit gratuit la iesire. Am ajuns acasa si m-am simtit dator sa impartasesc acest loc cu ceilalti. M-am uitat la esarfa si acolo am vazut linkul. Merita vazut.(Si linkul si parcul)
http://www.pony-park-cheia.ro/
Lista de atractii:
In lenea in care ma aflu, fac un efort substantial si reusesc sa ma ridic din pat, remarcand ca sunt singurul care s-a trezit. Gura mi-e uscata. Ma uit jos, in coltul unde imi tin de obicei cana pentru apa si vad ceaiul meu de azi noapte. Parca nu imi vine sa il beau. Il las acolo cu o oarecare scarba ca a trebuit si sa ma trezesc, si sa merg in bucatarie intr-un interval asa scurt. Totusi las deoparte plapuma mea calduroasa si salteaua moale, si ma indrept spre parchetul rece din bucatarie. Cu ochi inca nu complet dezmortiti, reusesc sa vad tot felul de inimioare si sagetute pe o coala colorata de pe masa. Ma frec la ochi si este de fapt, calendarul lui sora-mea. Dar habar n-am de ce, era incercuita ziua de azi. Disting prin talmes-balmesul de rozochestii si o potcoava si un cal desenat care era mult mai mic de statura decat trebuia.
In sfarsit! Mi-a picat fisa! Astazi este ziua unde mergem la nu stiu ce parc din satul Cheia (pe langa Cheile-Turzii).
...o ora mai tarziu...
Am ajuns. De pe drum, primul lucru care il vezi este un cort de indian. "Abstract" ma gandesc eu. Ce ciudatenie poate fi. O expozitie despre cowboy? ramane de vazut. Intram si vad tot felul de suvenire de genul palarii, esarfe, saculete de piele decorate cu pene, chiar si costume de piele cu franjuri. Deja ma asteptam la ce se va putea vede. Tot felul de haine de indian si de cowboy, un stand unde sa se poata manca mici la preturi triple fata de cele normale, personalul imbracat in maieuri patate, burta pe afara, ochelari cu lentile aurii si nelipsitul lant de doua kilograme de aur. Deci in concluzie, asa zisa distractie romaneasca. Nu comentez. Intru inauntru. Dar surpriza, surpriza! Uite, pe langa cortul de indian, iti sare in ochi un bizon. Direct la el m-am dus, fara sa vad celelalte figurine de plastic. Firar! si el e tot din plastic. Deci am avut dreptate. Lei cheltuiti degeaba. Totusi, in supararea mea, vad un calut care paste. Ma uit mai atent, si sunt de fapt peste 20. Promitator. Pacat totusi de bizon. Ma plimb pe aleile cu pietris pe jos admirand cai. Stau, dar nu imi vine in minte cuvantul. Nu sunt cai. Sunt prea mici. Cum le spunea, cum le spunea, a, da! Ponei. Ponei de toate staturile si culorile. Cei mai dragalasi care mi se pareau mie (Si trebuie sa spun ca a durat foarte mult acest sondaj, din cauza ca toti sunt dulci) erau doi poneiasi gemeni, Tania si Winnetou. Acestia doi te fac pur si simplu sa zambesti. In transa in care ma aflu, admirandule dimensiunea aud un copil care tipa. Ma intorc, si vad o mutra atat de entuziasmata si fericita. Indreptandu-ma in directia aceea vad un altul, care aluneca cu picioarele in aer. O tiroliana desigur. Ei, inca imi pare rau de bizon.
Vreau sa ma indrept spre intrarea la tiroliana, dar ma razgandesc, cu gandul sa intreb pe doamna de la bar de unde se aude muzica country. Imi raspunde ca din spate. Multumesc politicos, si merg intr-acolo. Usile sunt deschise. Acolo era un decor, tipic pentru cautatori de aur din 1800 si o caruta de colonisti si multe altele, pe langa o sala de cinema micuta, in care scaunele sunt inlocuite cu baloti de fan. Ei, ar fi fost frumos cu bizonul, gandesc eu.
Ma intorc la bar ca sa imi iau un suc. Uite inca ceva, imi zic, pe langa trenuletul pentru copii, si tarcul cu oite si caprite unde se pot lasa copii sa se joace. Este un taur mecanic. Il intreb pe domnul responsabil daca se poate, si incalec pe el. Hilar! Acum gandesc: Cui ii pasa de bizonul ala, cand poti calarii unul!
Ziua a trecut repede, in distractia de acolo. La sfarsit, am aflat ca aceea locatie se numea Pony-Park-Cheia, de pe esarfele care le-am primit gratuit la iesire. Am ajuns acasa si m-am simtit dator sa impartasesc acest loc cu ceilalti. M-am uitat la esarfa si acolo am vazut linkul. Merita vazut.(Si linkul si parcul)
http://www.pony-park-cheia.ro/
Lista de atractii:
- Cinema
- Tiroliana
- Trenulet
- Pony-Ride
- Mini-Parc de aventura
- Expozitie de figurine cu cowboy si indieni
- Bar si Fast-Food
- Taur mecanic
- Tarc cu capre si oi, pentru copii
- Insula Comorii (va aparea)
- 53 de ponei, dornici sa fie mangaiati
vineri, 8 iulie 2011
Editorial
In urmatorul editorial, as dori sa deschid un subiect pe care orice elev (ca mine de altfel) lar evita, din motive fie personale, fie nu. Voi incerca sa gandesc din perspectiva unui adult, dar si din cea a unui elev.
O situatie des intalnita: Ai uitat sa iti faci tema. Nu ti-ai putut completa nimic di ea in pauza. Este pur si simplu, pardon, nu este. Singurul lucru notat este o casuta desenata, doua puncte si pagina 63 ex etc.
Speri sa uite de controlat. De multe ori o face, dar atunci tu le ai facute. Te rogi in continu. Palmele sunt traspirate, abia abia mai poti tine creionul in mana. Uiti de tot ce ai invatat(sau nu ai invatat) acasa. Intre cele doua table din fata clasei, este un ceas. Speri ca este stricat, din cauza ca arata doar opt si zece minute, dar si pe telefon este aceasi situatie. Te intrebi: "Oare a cata tema nefacuta este asta?". Incercand sa nu faci prea mare zarva, intrebi colega din spate:
-Crezi ca ne controleza temele azi? doar asa ca sa ai parte de un gand bun.
-De unde vrei sa stiu?! raspunde ea intr-doara ca de parca i-ai fi zis unui tip de pe strada, Hei tu, de ce au ursi coada asa mica?
Revenim. Profesoara a auzit-o. Se intoarce, isi da ochelari peste nas, ca tipii din The Wall. Se uita atent in zona in care te aflii iar tu te rogi sa crezi ca nu si-a luat pastilele azi-dimineata, si sa creada ca a fost doar o amintire a filmului de aseara. Noroc pe tine, se intoarce si termina de continuat hieroglifele pe tabla.
Timpul trece. Este deja si patruzeci de minute. Inca putin pana la pauza. Lasi deoparte caietele, chiar daca tot se scrie pe tabla si te apuci sa desenezi siglele formatilor tale preferate pe banca. Simti deja gustul victoriei. Gandesti deja, prima ora a trecut, mai sunt inca cinci.
Opt patruzeci si cinci. Se aude insfarsit glasul profesoarei care te trezeste dintr-o lunga transa.
-Bun copii, am terminat lectia pe ziua de azi, inchideti caietele si iesiti afara.
Lumea incepe sa isi bage caietele in ghiozdan. Gata. Am reusit sa o fentez de data asta. Te pregatesti sa iesi primul, dar in momentul in care esti cu mana pe clanta, o voce ragusita si de fetita se aude din prima banca. Nu este o fata. Este tocilarul clasei. Ridica mana si intreaba:
-Doamna profesoara nu ne controlati tema?
La care:
-Bine, daca asa doriti.
In acel moment clasa se imparti in trei tabere:Prima cea in care se regasesc cei silitori cu parinti medici si care stiu ce marime poart Einstein la papuc din care se aude un sunet de victorie, a doua, cea in care se regasesc copiii normali dar care au apucat sa isi termine tema care sta tacuta plictisiti ca mai trebuie sa stea in clasa, si a treia unde te regasesti care nu si-au facut tema din care se aude un oftat indelung.
Tu urmazii la rand. Deja te gandesti ce o sa le spui parintilor si cum sa iti diminuezi din pedeapsa.
-Tu urmezi. Da-mi te rog tema.
Acestea au fost. Cuvintele care sperai sa nu le auzi. Cuvintele care ti-au spulberat sperantele de o ora grea, cuvintele care le urasti si care te urmaresc doar cand nu o ai pregatita. Cuvintele care iti vor spulbera putinele ore care mai ai voie sa te uiti pe Facebook, din cauza ca mama ta a vazut ca l-ai injurat pe unul la comments-urile de la o fotografie pentru ca nu tia dat Tag.
-Nu o am doamna profesoara...
Gandeste repede o scuza! Gandeste repede o scuza!
O situatie des intalnita: Ai uitat sa iti faci tema. Nu ti-ai putut completa nimic di ea in pauza. Este pur si simplu, pardon, nu este. Singurul lucru notat este o casuta desenata, doua puncte si pagina 63 ex etc.
Speri sa uite de controlat. De multe ori o face, dar atunci tu le ai facute. Te rogi in continu. Palmele sunt traspirate, abia abia mai poti tine creionul in mana. Uiti de tot ce ai invatat(sau nu ai invatat) acasa. Intre cele doua table din fata clasei, este un ceas. Speri ca este stricat, din cauza ca arata doar opt si zece minute, dar si pe telefon este aceasi situatie. Te intrebi: "Oare a cata tema nefacuta este asta?". Incercand sa nu faci prea mare zarva, intrebi colega din spate:
-Crezi ca ne controleza temele azi? doar asa ca sa ai parte de un gand bun.
-De unde vrei sa stiu?! raspunde ea intr-doara ca de parca i-ai fi zis unui tip de pe strada, Hei tu, de ce au ursi coada asa mica?
Revenim. Profesoara a auzit-o. Se intoarce, isi da ochelari peste nas, ca tipii din The Wall. Se uita atent in zona in care te aflii iar tu te rogi sa crezi ca nu si-a luat pastilele azi-dimineata, si sa creada ca a fost doar o amintire a filmului de aseara. Noroc pe tine, se intoarce si termina de continuat hieroglifele pe tabla.
Timpul trece. Este deja si patruzeci de minute. Inca putin pana la pauza. Lasi deoparte caietele, chiar daca tot se scrie pe tabla si te apuci sa desenezi siglele formatilor tale preferate pe banca. Simti deja gustul victoriei. Gandesti deja, prima ora a trecut, mai sunt inca cinci.
Opt patruzeci si cinci. Se aude insfarsit glasul profesoarei care te trezeste dintr-o lunga transa.
-Bun copii, am terminat lectia pe ziua de azi, inchideti caietele si iesiti afara.
Lumea incepe sa isi bage caietele in ghiozdan. Gata. Am reusit sa o fentez de data asta. Te pregatesti sa iesi primul, dar in momentul in care esti cu mana pe clanta, o voce ragusita si de fetita se aude din prima banca. Nu este o fata. Este tocilarul clasei. Ridica mana si intreaba:
-Doamna profesoara nu ne controlati tema?
La care:
-Bine, daca asa doriti.
In acel moment clasa se imparti in trei tabere:Prima cea in care se regasesc cei silitori cu parinti medici si care stiu ce marime poart Einstein la papuc din care se aude un sunet de victorie, a doua, cea in care se regasesc copiii normali dar care au apucat sa isi termine tema care sta tacuta plictisiti ca mai trebuie sa stea in clasa, si a treia unde te regasesti care nu si-au facut tema din care se aude un oftat indelung.
Tu urmazii la rand. Deja te gandesti ce o sa le spui parintilor si cum sa iti diminuezi din pedeapsa.
-Tu urmezi. Da-mi te rog tema.
Acestea au fost. Cuvintele care sperai sa nu le auzi. Cuvintele care ti-au spulberat sperantele de o ora grea, cuvintele care le urasti si care te urmaresc doar cand nu o ai pregatita. Cuvintele care iti vor spulbera putinele ore care mai ai voie sa te uiti pe Facebook, din cauza ca mama ta a vazut ca l-ai injurat pe unul la comments-urile de la o fotografie pentru ca nu tia dat Tag.
-Nu o am doamna profesoara...
Gandeste repede o scuza! Gandeste repede o scuza!
-...am fost la antrenament unde a trebuit sa fac niste ture suplimentare.
Dar ea spune palavrageli cum ca invatatul pe primul loc, si abia apoi sportul,(pffff da sigur.) si ca nu o intereseaza de amaratul asta de baschet(bine, sa nu exageram),bla bla bla.
Se duce la catedra, la geanta ei unde tine toate dosarele, scoate un mapa verde, se mai uita odata la tine, de parca nu te tinea minte ori ca a lasat-o memoria de elefant si iti trece un punct negru chiar in dreptul celor doua obtinute destul de recent.
Are rost sa continui? Nu vreau sa demoralizez pe nimeni, deoarece sper ca aveti atata pic de logica cat sa judecati ce se mai intampla. Celor care nu au priceput rog sa cheme un apropiat de a lor si sa scrie pe fiecare parte a filei, “Uitate pe urmatoare pagina” dupa care sa v-o inapoieze. Poate acest lucru va va tine in suspans.
Lasand asta, hai sa nu facem rasism si sa gandim si din punctul de vedere al unui dascal. Chiar daca acum ca siti ce urmeaza, rog elevii sa nu creada ca este un cliseu cu o morala de genul: Cine zice ala e. Va cred ca parintii v-au spuso de o mie de ori ca si un profesor are viata grea etc. etc. Dar o sa incerc sa fiu cat mai original posibil, astfel incat sa nu va plictisiti.
Ora sapte. Te trezesti cu gandul, de ce nu am putut sa prind aseara filmul ? A da, pentru ca trebuie sa ma trezesc sa am grija de tanci astia care trebuie sa invete sa numere. Ajungi in sala profesorala, unde toata lumea pare asa de plictisita ca zici ca sunt vazatori de bilete la telecabina din Brasov, si nimeni nu le-a zis ca este in reparatie. Saluti o doamna care pretinde ca te stie iar tu o saluti inapoi din politete dar habar n-avand cine este. Iei catalogul si astepti clopotelul care ca de obicei suna prea tarziu. Deschizi usa si o simfonie de voci iti umple urechile, punand mana din instinct in poseta, sa vezi daca ai aspirinele la tine.
In sfarsit un copil luminat se trezeste sa ii strige la un altul:Vezi ca a venit! Si astfel toti elvii se pun in bancile lor si asteapta sa vada despre ce vor trebuii azi sa isi umple paginile goale ale caietului.
Incepe lectia. Se aude cineva care urla de parca ar fi pe stadion: De unde vrei sa stiu?
Din experienta il lasi in pace, doar intorcandu-te la ei sa vada ca nu sunt singuri. Observi un copil agitat si iti spui in sinea ta: Cine stie? Poate a uitat sa se uite la Hannah Montana si acum e disperat cu ce o sa se intample cu ea, daca o sa cante piesa 108 sau o sa o aleaga pe 213B. Il lasi si te intorci la scris. Umpli vreo 4 table complete despre informatii care tu le sti pe dinafara.
Inca 10 minute pana la pauza. Te intorci sa vezi la ce ii mai duce mintea pe copii din ziua de azi si remarci ca acelasi copil, care la inceput parea ca asteapta sa se duca la Auschwitz desena acum, paralel cu ce intampla in clasa tot felul de fulgere. Il lasi in pace, dar te uiti din curiozitate la el in caiet si observi ca din 4 pagini cate trebuia sa aiba, apareau dor 2 si un sfert. Te gandesti ca vei avea ocazia sa il tragi la raspundere maine sau cand urmeaza sa ai ore din nou aici dar nu azi din cauza ca esti cu nervii la pamant.
Inca cinci minute pana la pauza. Ai reusit sa termini totul mai repede gratie neintreruperilor inexistente (lucru destul de ciudat) in aceasta ora. Ii lasi liberi si incepi bucuros sa iti faci bagajul. Dintr-o data ti se distruge inceputul pauzei, deoarece un baiat la camasa, intreaba cu a voce de tabla-zgariata, daca le controlezi temele. Nu il refuzi, deoarece s-ar putea sa inceapa sa planga asa ca faci asta, aproband cu un disptret profund de fapt. Banca cu banca iei caietele la control si descoperi ca un copil nu o are. Iei carnetelul, si ce sa vezi, mai are doua puncte, pe langa cel care il va primi acum. Mai intorci capul inca o data si il vezi pe baiatul rocker, care desena fulgere pe banca. Il anunti cu o oarecaresatisfactie ca e al treielea X si ca va primi un 3. Si ziua continua.
Bun. Am recitit inca o data totul si da, viata de profesor nu pare atat de nasoala pe cat cea a unui elev. Dar ganditiva ca asta se intampla de vreo sase ori pe zi, daca nu mai mult. Inmultiti cu cinci. Rezultatul este treizeci. Cititi de treizeci de ori, doar partea cu pofesorul, si spuneti sentimentul. Ca sa nu va mai obositi, se numeste plictiseala si nervi in plus. Desigur nu vreau sa afirm ca un dascal nu se poate face prieten cu o clasa si viceversa dar si nervii lor, pe cat ai nostri(a elevilor) sunt justificati.
Dar ganditi pozitiv. Si a da, FACETI-VA TEMELE!!!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)